Baba Dochia și cele șapte cojoace

   Legenda ne spune că, în acele vremuri, când încă umblau Dumnezeu cu Sfântul Petre pe pământ, trăia baba Dochia, văduvă, cu fiul și cu nora ei. Harnică foc era Dochia, dar și nora ei, mai harnică era. Numai că, după cum se spune, nurorile cu soacrele greu se împacă, așa era și în gospodaria lor. Orice făcea nora, soacra o certa și nu era mulțumită. Într-o zi foarte friguroasă de februar, babei Dochia îi trece prin minte să-și trimită nora în pădure, că are poftă de fragi.

   
   Dar fragii - cine nu știe - nu se coc în februarie când pădurea este acoperită de zăpadă... Vrând, nevrând, fata cea harnică s-a dus în pădure, după fragi. A cautat pe sub zăpadă, deși știa că n-are cum afla... Cuprinsă de frig și deznădejde, fata s-a pornit pe plâns. Cum însă Dumnezeu nu lăsa oamenii buni nemângâiați, s-a gândit cum să o ajute. Fata a ajuns la o poiană unde a văzut fum de foc. S-a dus acolo, să se încălzească. La foc ședeau Dumnezeu și Sfântul Petre, care au îmbiat-o să-și tragă sufletul. Fata le-a povestit necazul ei și atunci moșnegii i-au zis să ia jăratic din foc, să-l puna în ulcica pentru fragi și să-i ducă babei, fără a se uita înăuntru, și să aibă credință. Nora a făcut întocmai. Când i-a întins babei cofa, în loc de jăratic, avea fragi proaspeți, înmiresmați. Bucuroasă, baba i-a mâncat pe toți, cu mămăligă. A doua zi, a pornit și baba în pădure, cu 12 cojoace pe ea și cu cele 12 capre câte avea, să găsească și ea fragi. A scormonit ea prin zăpadă, dar nu a aflat. Ajungând la aceeași poiană unde ședeau la foc Dumnezeu cu Sfântul Petru, ea a cerut de la ei pâine caldă și vin vechi, și a primit. După aceea, i-a venit gând păcătos în minte, dar de cum i-a venit, Dumnezeu nu a îngăduit asta, și a transformat-o pe Dochia în stâncă mai mare, iar pe caprele ei, în stânci mai mici. Dumnezeu și Sfântul Petru s-au făcut nevăzuți, iar focul s-a transformat într-un izvor rece și limpede. În zadar a cautat-o nora pe babă, că nu a mai aflat-o. A gasit, în schimb, stâncile care aveau forma babei și a caprelor, și a înțeles că s-a întâmplat ceva. A găsit și izvorul, dar pe cei doi moșnegi, nu i-a mai aflat.

   Așa pățesc cei care nu se mulțumesc cu ce au, iar pietrele au rămas ca mărturie și luare-aminte și pentru alții!

Semnificația mărțișorului

Mărţişorul este o sărbătoare specifică românilor, care celebrează venirea primăverii. În această zi, se oferă persoanelor de sex feminin apropiate mărţişoare, ca mici semne de mulţumire. Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de fericire şi noroc. Ele sunt formate în mod tradiţional dintr-o fundiţă roşu cu alb, la care se adaugă alte simboluri ale norocului: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, inimă. Acest simbol este purtat la vedere o săptămână sau două.

În vechime, pe data de 1 martie, mărţisorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lână răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mână, fie purtat în piept. El se purta de la 1 martie până când se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cântând, înfloresc cireşii, vin berzele sau rândunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.

Unele legende populare spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. 

Acum mulţi ani, o femeie bătrână care se numea Dochia avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarnă cumplită, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpada. Tânăra fată a spălat-o mult timp, dar pe cât o spăla ea mai tare, pe atât devenea haina mai neagră! Atunci a apărut un bărbat care se numea Mărţişor şi a întrebat-o de ce plânge. Ea i-a povestit ce i s-a întâmplat. Atunci Mărţişor i-a spus că posedă o putere magică şi i-a oferit o floare roşie şi albă şi a îndemnat-o să mai spele încă o dată veşmântul şi apoi să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Bătrânei Dochia nu i-a venit să îşi creadă ochilor. Ea nu ar fi crezut că fiica sa vitregă va reuşi să îndeplinească sarcina. Deodată, a văzut floarea din părul fetei. “De unde o ai?” o întrebă bătrâna, “este încă iarnă“. Bătrâna crezu că primăvara a revenit şi plecă cu turma pe munte. Pe drum, vremea era frumoasă, aşa că a renunţat la cojoacele pe care le purta. La sfârşit, a fost însă prinsă de burniţă. Când a ajuns în vârf i s-a arătat Mărţişor: “Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, “tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele iarna hainele la râu.” Apoi a dispărut. Bătrâna a rămas singură pe munte, a venit gerul şi oile au fost transformate în pietre. De atunci roşul şi albul simbolizează lupta între bine şi rău, între iarnă şi primăvară. 

Cu timpul, la şnur s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. 

 Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirma: ” scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.” 

Cu banul de la şnur se cumpărau vin roşu, pâine şi caş proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvară să aibă faţă albă precum caşul şi rumenă precum vinul roşu.

Despre istoricul mărţişorului, Tudor Arghezi afirma în volumul “Cu bastonul prin Bucureşti”: 

“…La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac. Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând “farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu firul la gât. …Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zinţii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el ferea şi de vânt, dar şi de deochi.” 

Menţionăm că la geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului. Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţişorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.

Astăzi, valoarea mărţişorului începe să fie dată doar de creaţia artistică. Se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma: “Cândva, credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cândva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Şi nici nu vor mai crede vreodată. Tot ce pot e să cunoască povestea. Atât.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro